Toti simtim macar o singura data in viata ca iubim, toti suntem facuti pentru a iubi... unii mai mult, altii mai putin... cati insa o si spunem?
Cati au curajul sa isi asume aceste doua cuvinte si sa le rosteasca cu sufletul deschis, sa nu se ascunda in spatele unor gesturi? Cate dintre noi nu amesteca vorbe la nesfarsit in speranta ca doar-doar el pricepe la un moment dat ceea ce avem in intentie sa destainuim?
Mi s-a declarat iubirea de cateva ori si ma gandesc cat de ipocrita am fost razand sau avand reactii care mai de care mai ciudate. Mi s-a spus: "Te iubesc!" si nu am stiut cum sa pretuiesc aceste declaratii... m-am amuzat, am raspuns cu "De ce?" sau "Multumesc" si, cel mai important, nu am avut capacitatea sa cred ca sunt si adevarate...
Am avut un moment in viata in care mi-am dorit atat de mult sa imi urlu iubirea, sa o spun clar in cuvinte, cu toate ca imi era intiparita pe chip si se simtea in fiecare suflu. Am vrut atat de mult sa spun acele cuvinte care imi par atat de dificile... nu am putut, cumva mi s-au oprit in gat, s-au schimbat pana sa fie auzite si s-au transformat intr-un banal: "Cat de... frumos este afara."
Oare asta inseamna ca am circuitele inversate? Inseamna cumva ca sunt defecta? Scriu la nesfarsit si totusi nu sunt in stare sa-l privesc in ochi si nu ii rostesc nimic...
Nu pot sa nu ma intreb ce poate fi atat si atat de dificil? De ce nu toti suntem in stare sa ne asumam pana la capat o serie de sentimente atat de frumoase, atat de pure si curate? De ce am devenit atat de inchisi si simtim nevoia nebuna de autoprotectie dusa la extrem?
Nu spun ca fiecare trebuie sa o spuna la fiecare colt de strada sau sa strige de zece ori pe zi "Te iubesc" oricui si oricand... asta deja devine inversul a ceea ce reprezinta in esenta cele doua cuvinte. Demonstreaza falsitate si fatarnicie.
